"Asemenea este Imparatia lui Dumnezeu omului imparat, care a vrut sa se socoteasca cu slugile sale” (Matei 18, 23)
Nu trece repede, fara bagare de seama, peste aceste cuvinte, ci priveste la judecata ce se inseamna aici; intra in constiinta ta proprie si gandeste ce ai facut in toata viata ta. Cand auzi ca Domnul voieste a se socoti cu slugile Sale, gandeste ca prin acestea se refera la imparati, capetenii de osti si domni, bogati si saraci, slugi si stapani, in scurt, la toti. Caci noi toti ne vom arata inaintea scaunului judecatii lui Hristos.
De esti bogat, gandeste ca si tu odata trebuie sa dai socoteala daca ai cheltuit averea ta pentru desfatari sau pentru cei saraci, pentru lingusitori si magulitori sau pentru cei nevoiasi, pentru dezmierdari sau pentru faptele milosardiei, pentru lux, mancare si imbuibare sau pentru ajutorul celor stramtorati. Si nu numai pentru intrebuintarea avutiei tale ai sa dai seama, ci si pentru felul in care ai castigat-o, de ai adunat-o cu munca cea dreapta sau prin rapire, prin zgarcenie si lacomie de avere, de ai mostenit-o de la tatal tau sau prin jefuirea sarmanilor si a vaduvelor.
Insa nu numai bogatul are sa dea seama despre bogatia sa, dar si saracul despre saracia sa, de a suferit-o cu rabdare si cu multumire lui Dumnezeu, sau a fost trist si cartitor si a hulit pronia, cand a vazut pe altul intru indestulare si prisosinta, iar pe sine intru lipsa si nevoie.
Pe cei bogati ii va intreba Dumnezeu despre milostenia cea data, iar pe cei saraci despre rabdare, dar nu numai despre rabdare, ci si despre milostenie, caci saracia nu face neputincioasa darea de milostenie. Dovada la aceasta este vaduva cea din Evanghelie, care a pus cei doi bani in cutia jertfelor, si cu toata micimea darului ei, a covarsit pe toti cei care aruncasera acolo mult (Marcu 12, 42-43).
Si nu numai saracii si bogatii, dar inca si stapanirile si judecatorii trebuie sa dea seama cu de-amanuntul daca n-au vatamat dreptatea, daca vreodata n-au rostit vreo hotarare dupa favoare sau din nefavoare, daca n-au judecat vreodata stramb, ademeniti de lingusire, daca n-au prigonit, din razbunare, pe cei nevinovati.
Si nu numai stapanirile lumesti, ci si inainte-statatorii bisericesti trebuie sa dea seama de purtarea dregatoriei lor, si tocmai ei au sa fie supusi la cea mai agera si mai aspra cercetare.
Propovaduitorul Evangheliei va fi acolo cercetat cu tot dinadinsul, daca nu cumva el, din lenevire sau din alta pricina, a scapat prilejul de a spune si a propovadui ceea ce era dator, daca a facut el insusi ceea ce propovaduia, daca a spus el toate lamurit si n-a trecut nimic din cele ce slujesc spre mantuire.
Iar cel ce a ajuns la dregatoria episcopala, cu cat este mai sus, cu atat mai aspra socoteala trebuie sa dea; daca a tinut tare si drept invatatura cea adevarata, cat si daca a sprijinit si aparat pe cei saraci; daca a sfintit el la preotie numai oameni de treaba, si despre mii de alte lucruri.
La acestea se refera si Apostolul Pavel, cand scrie catre Timotei: „Mainile degraba sa nu-ti pui (la hirotonie) pe nimeni, nici te face partas la pacate straine ” (I Timotei 5, 22). Inca si in epistola catre evrei vorbeste despre aceiasi inainte-statatori si rosteste infricosate cuvinte: „Ascultati pe invatatorii vostri si va supuneti lor, care privegheaza pentru sufletele voastre, ca cei ce vor sa dea seama” (Evrei 13, 17).
Si nu numai pentru faptele noastre, ci si pentru vorbele noastre avem sa dam seama. Cand noi incredintam bani slugilor noastre, cerem de la ei socoteala amanuntita despre toate; tot asa si Dumnezeu, Care ne-a incredintat cuvantul, va cere de la noi socoteala despre intrebuintarea lui. Cu asprime se va iscodi si cerceta, daca noi n-am risipit cuvantul fara luare-aminte si fara folos.
Nici intrebuintarea cea nebuneasca a banilor, niciodata n-a pricinuit asa de mare paguba, ca si cuvintele cele nefolositoare si negandite. Daca banii cheltuiti fara folos ne-a vatamat adeseori avutia noastra, cuvintele cele nefolositoare, adeseori au zapacit familii intregi si au rasturnat sufletele in pierzare. Paguba in avutie se poate iarasi indrepta, iar cuvantul, odata grait, ramane grait.
Iar ca in adevar noi trebuie sa dam seama de cuvintele noastre, asculta pe Hristos, cand zice: „ Va spun voua ca pentru tot cuvantul desert, pe care-l vor grai oamenii, vor da seama in ziua judecatii. Ca din cuvintele tale te vei indrepta, si din cuvintele tale te vei osandi” (Matei 12, 36-37).
Dar nu numai de ceea ce graim, ci si de ceea ce auzim vom da seama. Asa de pilda, cand eu primesc o para mincinoasa asupra aproapelui meu, caci se spune: „Sa nu asculti vorbe mincinoase” (Iesirea 23, 1). Deci, daca si cei care primesc o vorba mincinoasa se osandesc, cum se vor putea apara clevetitorii si parasii cei mincinosi?
Dar ce zic eu despre cele ce noi vorbim si auzim, noi avem sa dam seama si de cele ce gandim. inca si Apostolul Pavel arata aceasta, cand zice: „Mai inainte de vreme nimic sa nu judecati, pana ce Domnul va veni, Care va si lumina cele ascunse ale intunericului si va arata sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5). Asa, de pilda, cand tu vorbesti cu strambatate si cu inima rea catre fratele tau, cu gura si cu limba il lauzi, iar in inima ta esti plin de ura si de zavistie catre dansul.
Toate acestea Hristos le va aduce la lumina zilei. Si pentru a arata inca mai lamurit ca nu numai pentru faptele noastre, dar si pentru gandurile noastre vom da seama, Domnul Hristos zice: „Tot cel ce cauta la femeie spre a o pofti, iata a preacurvit cu dansa intru inima sa ” (Matei 5, 28). Pacatul, desi nu este vadit in fapta, ci se ascunde in inima, totusi, prin aceasta nicidecum nu este fara de vinovatie.
Asadar, cand tu auzi ca Domnul voieste a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gandeste ca aceasta priveste toate clasele sociale, toate varstele, pe toti, barbati si femei. Gandeste ce fel de judecata are sa fie aceea si adu-ti aminte de toate pacatele tale. Caci desi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune inaintea ochilor nostri toate incalcarile de lege ale noastre, daca nu le vom fi starpit inca aici pe pamant prin pocainta, marturisire si prin iertarea supararilor indurate de noi.
Insa pentru ce se socoteste Domnul cu slugile Sale? Nu pentru ca El n-ar fi stiut ceva, caci cum ar fi aceasta cu putinta Aceluia Care stie toate inca inainte de a se fi facut? Ci pentru ca sa te convinga pe tine, sluga Sa, ca ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; si nu numai pentru ca sa te convingi de datoria ta, ci si pentru ca tu sa te slobozesti de ea.
Pentru aceea, si Proorocul Isaia a trebuit sa puna inaintea poporului iudeu pacatele lui. „Vesteste poporului Meu pacatele sale si casei lui Iacov faradelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii sa le auda, ci si pentru ca ei sa se faca mai buni.
Cand imparatul din Evanghelie a inceput socoteala, a gasit pe unul care ii datora zece mii de talanti. Tot ce i se incredintase, cheltuise. Cu adevarat, o datorie mare! „Si el nu avea nimic”, zice Sfanta Scriptura, „cu ce sa poata plati”. Ce insemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu inseamna altceva decat: El era lipsit de fapte bune si nu se indeletnicise cu nici un lucru bun, care sa i se fi putut socoti spre iertarea pacatelor. Adica faptele bune, ba inca si suferintele si necazurile, ni se vor socoti spre iertarea pacatelor.
Aceasta invata Hristos in pilda pentru saracul Lazar, unde Avraam zice catre omul bogat: „Pentru ca Lazar, in viata sa cea pamanteasca, a rabdat atatea rele, de aceea el acum se mangaie” (Luca 16, 25). Dar mai mult decat necazurile, decat bolile si suferintele, ni se vor socoti spre iertarea pacatelor lucrarile cele bune, pe care noi le savarsim de buna voie. Totusi, acea sluga n-a putut arata nici o singura fapta buna, ci numai o covarsitoare povara de pacate.
„Fiindca el nu avea cu ce sa plateasca, Domnul a poruncit sa-l vanda”.
Tocmai dintru aceasta trebuie sa recunosti tu iubirea de oameni a Domnului, ca pe de o parte, se socoteste cu robul, iar pe de alta parte, porunceste sa-l vanda; caci amandoua le face ca sa-l mantuiasca. Din ce cunoastem aceasta? Din cele de la sfarsit. Daca Domnul inadins ar fi voit sa-l vanda, cine L-ar fi putut opri de la aceasta? Dar pentru ce a poruncit sa-l vanda, cand El nu voia aceasta cu tot dinadinsul?
Prin acea ingrozire, El a voit sa-i sporeasca frica, si aceasta voia a i-o spori pentru ca sa-l sileasca pe acela sa se roage. Iar la rugaciune voia sa-l sileasca, pentru ca sa-l poata ierta. El l-ar fi putut slobozi inainte de rugaciune, dar n-a facut aceasta, ca sa nu-l faca si mai rau. El putea sa-l ierte inainte de a se socoti cu el, dar pentru ca acela sa cunoasca marimea nelegiuirii sale si sa fie mai bland si mai milostiv catre aproapele sau, de aceea i-a aratat mai intai marimea datoriei sale, si apoi i-a iertat-o.
Toate acestea le-a facut Dumnezeu pentru ca sa inmoaie inima cea vartoasa a aceluia. Iar daca prin toate acestea nu se indreapta, atunci nu Dumnezeu, ci acela care nu se indreapta poarta vinovatia.
Socotiti acum in ce chip Domnul trateaza pe sluga! „Sluga aceea, zice Sfanta Scriptura, cazand la picioarele domnului sau, se ruga zicand: Doamne, mai ingaduie-mi, si-ti voi plati tie tot”. El n-a zis ca nu avea cu ce sa plateasca, caci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, si cand nu pot plati, totusi fagaduiesc toate, numai sa scape din incurcatura.
Ascultati acum voi, cei trandavi la rugaciune, luati aminte cat de mare este puterea rugaciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar indata ce el a alergat la rugaciune, a putut misca pe domnul la compatimire. Asadar sa nu obosim intru cerere si rugaciune! Cine era mai prihanit decat aceasta sluga? Si el totusi n-a zis intru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de rusine si nu ma pot apropia de dansul, nu pot sa-l rog”. Asa zic multi pacatosi cuprinsi de o frica ce vine din iad si duce la iad.
Tu zici ca nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea intoarce-te la Dansul, ca iarasi sa dobandesti increderea. Acela pe care tu ai sa-L imblanzesti nu este un om de care tu te-ai rusina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decat tine insuti doreste iertarea ta. Tu insuti poate ca nu te ingrijesti asa de mult pentru mantuirea ta, precum El.
Tu nu ai incredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie sa ai incredere, caci cel ce vede ca nu are nadejde de a se indrepta pe sine, tocmai acela are mai multa nadejde la harul dumnezeiesc. Pe de alta parte, de asemenea, este cea mai mare rusine a voi cineva sa se dezvinovateasca pe sine inaintea lui Dumnezeu.
Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost candva cel mai sfant. Dimpotriva, acela se va indrepta care se socoteste pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul si vamesul din Evanghelie. Asadar, sa nu ne indoim din cauza pacatele noastre, nici sa fim fara de nadejde, ci sa ne apropiem de Dumnezeu intru rugaciune, sa cadem inaintea Lui si sa-L rugam, precum a facut sluga aceea.
Sa vedem acum in ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Si milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit si i-a iertat si datoria”. Asadar, nu te rusina a ruga pe Domnul, ci rusineaza-te mai vartos numai de pacatele tale; nu te indoi si nu parasi rugaciunea, ci apropie-te de Domnul chiar cand esti pacatos, ca sa-L impaci si sa-I dai putinta de a-Si arata milostivirea Sa prin iertarea pacatelor tale. Daca te temi a te apropia de Dansul, impiedici bunatatea Lui de a se arata si opresti bogatia harului Sau.
De aceea, sa fim neobositi intru rugaciune. De am fi noi cazuti in prapastia cea mai adanca a pacatelor, rugaciunea poate in curand iarasi a ne scoate. Nimeni n-a pacatuit asa de mult ca sluga aceea; ea a savarsit tot felul de pacate. Aceasta inseamna cei zece mii de talanti, si el era cu totul desert de lucrurile cele bune, pentru ca el nu avea nimic cu ce sa plateasca. Si totusi, puterea rugaciunii a putut sa-l mantuiasca. Asadar, atat de mult a putut rugaciunea, incat a putut izbavi de pedeapsa si de osanda chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a suparat pe Domnul.
Totusi, rugaciunea singura nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul si da si rugaciunii puterea sa. Aceasta se arata in cuvintele: „Si milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit si i-a iertat si datoria”. Dintru aceasta trebuie sa recunosti ca si inainte, si dupa rugaciunea slugii, milostivirea Domnului a facut totul.
Dar tot binele ce facuse sluga prin rugaciunea sa, l-a pierdut prin invartosirea sa catre tovarasul sau. Ducandu-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care ii datora o suta de dinari; si cum l-a prins, l-a apucat de grumaz si i-a zis: „Plateste-mi ce-mi esti dator”. Ce putea sa fie mai nerusinat decat purtarea aceasta?
Cuvantul iertarii sale rasuna inca in urechile lui, si totusi, el asa de mult uitase bunatatea Domnului! Vezi cat este de bine a-si aduce aminte cineva totdeauna de pacatele sale? Daca acest slujitor si-ar fi amintit propriile sale pacate, el nu ar fi fost asa de rau si neomenos. De acea zic eu adeseori, si nu voi inceta a zice, ca foarte folositor si de trebuinta este ca totdeauna sa ne aducem aminte de toate pacatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet asa de intelept, bland si linistit, ca permanenta amintire a pacatelor sale.
De aceea, Apostolul Pavel asa de adeseori isi amintea pacatele sale, nu numai cele de dupa botez, dar inca si cele pe care le savarsise inaintea botezului, desi acestea din urma toate se starpisera prin botez.
Iar daca Pavel isi aducea aminte inca si de pacatele savarsite inainte de botez, cu cat mai vartos datoram noi sa ne amintim incalcarile de lege savarsite dupa botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem pacatele, ci prin aceasta ne facem inca mai iubitori catre altii si slujim Domnului cu mai multa bunavointa, caci pomenind pururea greselile noastre, totdeauna ne aducem aminte de indurarea Lui.
Nu asa a facut sluga din Evanghelie, ci uitand marimea propriei lui datorii, s-a invartosat catre tovarasul sau, si iarasi a pierdut tot ce dobandise prin indurarea cea dumnezeiasca. „Si apucandu-l, il sugruma zicand: Plateste-mi ce-mi esti dator”. El nu zice: „plateste-mi o suta de dinari”, caci el se rusina, fiindca acea datorie era atat de mica, ci zicea numai: „Plateste-mi ce-mi esti dator”. Iar acela a cazut la picioarele lui si il ruga, zicand: „Mai ingaduieste-ma si iti voi plati”.
Prin aceste cuvinte, sluga cea dintai dobandise iertare de la domnul, si pentru aceea se cuvenea ca ele sa fie folositoare si tovarasului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit si nici nu a gandit ca tocmai prin acele cuvinte se mantuise si el. Daca el ar fi iertat pe tovarasul sau inainte ca domnul sa-i ierte datoria lui si sa-i arate asa de mare har, aceasta ar fi fost o fapta marinimoasa.
Dar acum, dupa ce lui i s-a iertat o asa de mare datorie si i s-a dat un har atat de mare, acum el era oarecum indatorat a fi cu pogoramant catre tovarasul sau. Insa el n-a facut asa, nici nu si-a adus aminte ce deosebire mare era intre iertarea de care el se impartasise si intre ceea ce trebuia sa faca el tovarasului sau.
Datoria aceea se suia la zece mii de talanti, aceasta numai la o suta de dinari. Acela facuse incalcare de lege impotriva domnului sau, acesta era dator numai tovarasului sau. Dupa ce el insusi capatase o binefacere, desi domnul nu aflase intru el nimic bun, ar fi trebuit ca si el sa fie compatimitor. Dar la toate acestea el nu gandea, ci orbit de manie, a apucat pe tovarasul sau si l-a aruncat in temnita.
Vazand aceasta, celelalte slugi s-au intristat, cum spune Sfanta Scriptura, si l-au parat domnului. Si auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a infatisat iarasi inaintea judecatii si a zis: „Sluga vicleana, eu ti-am iertat toata datoria”. Cand sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanti), domnul nu i-a vorbit nici un cuvant de ocara, dar dupa ce acela a fost nemilostiv catre tovarasul sau, domnul s-a maniat, pentru ca noi sa vedem ca Dumnezeu mai usor ne iarta pacatele noastre cele impotriva Lui, decat cele impotriva fratilor nostri. „Si domnul l-a dat pe el muncitorilor, pana ce va plati toata datoria lui”.
Deci, care pacat poate sa fie mai mare decat nemilostivirea si neimpacarea catre frati, de vreme ce Dumnezeu pentru acest pacat isi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu si chemarea Lui nu se pot lua inapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de aceasta data, darul harului si iertarea cea data iarasi se retrag? Pentru neimpacare.
De aceea, nu greseste cel ce va socoti ca greseala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte pacate, pacatul acesta nu se va ierta; ba si cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarasi se vor imputa din nou.
Neimpacarea este asadar un rau indoit. intai, ea insasi nu se iarta; al doilea, si datoriile cele vechi, care fusesera iertate, prin neimpacare iarasi se innoiesc. Asa s-a intamplat si cu sluga din Evanghelie. Caci Dumnezeu nimic nu uraste si nimic nu urgiseste asa de tare ca pe omul neimpacat. Acestea ne-a aratat El aici, dar si in rugaciunea pe care El insusi ne-a invatat-o: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12).
Stiind toate acestea si scriind in inima noastra pilda biblica, la fiecare amintire de raul ce am suferit de la altii, totdeauna sa ne aducem aminte de cele cu care noi insine am maniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre pacate usor va domoli mania noastra pentru greselile altora. Iar daca totusi voim sa gandim Ia greseli, sa gandim la ale noastre proprii.
Daca gandim la pacatele noastre, atunci nu ne vom aminti greselile altora. Daca, dimpotriva, noi uitam pacatele noastre proprii, cu atat mai lesne cadem in osandirea altora. Daca sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanti, nu si-ar mai fi adus aminte de cei o suta de dinari. insa fiindca el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarasul sau; si fiindca el a cerut inapoi datoria cea mica, s-a incarcat iarasi cu povara celor zece mii de talanti.
De aceea eu zic, cu indrazneala, ca neimpacarea este pacatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice insusi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, inainte de toate, sa gandim a ne curati de manie si a ierta vrajmasilor nostri, stiind ca nici rugaciunea, nici milostenia, nici postul, nici impartasirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mantui in ziua aceea, daca noi nu ne-am impacat.
Iar daca ne-am impacat, atunci pacatele noastre pot fi iertate, caci Hristos zice: „De veti ierta oamenilor greselile lor, Tatal vostru Cel din cer va ierta si voua greselile voastre; iar daca nu veti ierta altora, nici Tatal vostru nu va va ierta voua” (Matei 6, 14-15).
Asadar, pentru ca noi aici sa petrecem o viata pasnica si lina, iar dupa moarte sa dobandim iertarea si lasarea pacatelor noastre, trebuie sa ne sarguim a ne impaca cu toti vrajmasii pe care ii avem. Atunci iarasi vom impaca cu noi si pe Domnul, chiar de am fi savarsit impotriva Lui zeci de mii de pacate, si vom fi partasi fericirii celei viitoare. Pe care, fie sa o dobandim noi toti, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine cinstea si puterea, in vecii vecilor. Amin.
Sfantul Ioan Gura de Aur